Prin ce mecanisme acţionează rugăciunea asupra noastră?



     Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material,

adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Rugăciunea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.

     Din punct de vedere neurologic, diferite părţi ale creierului produc experienţe diferite care influenţează felul în care îl percepem pe Dumnezeu. Astfel, lobii noştri frontali ne oferă conceptual logic de Dumnezeu raţional şi iubitor, în vreme ce sistemul limbic creează o experienţă emoţională semnificativă a lui Dumnezeu. Dacă una dintre părţile creierului nu funcţionează bine, pot apărea gânduri şi percepţii neobişnuite, unii oameni cu afecţiuni neurologice pot deveni obsedaţi de Dumnezeu, în timp ce alţii pot pierde orice interes pentru religie. Cortexul occipital ne ajută să întrevedem un Dumnezeu antropomorf (care are formă de ființă omenească), în vreme ce lobii temporali îngăduie unor personae să audă vocea lui Dumnezeu. Dacă aceste zone au de suferit, unii oameni încep să audă sau să vadă tot felul de fenomene pe care le interpretează ca fiind religioase, mistice sau demonice. Lobul parietal, atunci când este activ, ne dă un sentiment de sine în relaţie cu timpul, spaţiul, sau alte obiecte din jur. Acesta ne permite să ne imaginăm un Dumnezeu care este separate de noi, existând dincolo de hotarele fiinţei noastre. Talamusul joacă un rol crucial în identificarea a ceea ce este şi ce nu este real şi oferă un sentiment de semnificaţie emoţională gândurilor care apar în lobul frontal. Talamusul nu face nicio distincţie între realitatea interioară şi exterioară şi deci, orice idée, dacă este contemplată sufficient de mult, va căpăta aspectul de realitate, credinţa noastră devine neurologic reală, iar creierul răspunde în consecinţă. Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât talamusul va deveni mai active până ce atinge un punct de stimulare în care percepe gândurile în acelaşi fel în care sunt percepute senzaţiile. Şi dacă exersăm mai des o idee, creierul începe să răspundă de parcă ideea ar fi un obiect real în lume.

     Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră. Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. Uneori, suntem adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala sau moartea.

 

.                 Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic

2019  Numai Terapie Vie      Telefon contact - 0740528383