Cum se produce vindecarea (7)



    Iubirea reprezintă unul dintre cele mai importante sentimente umane şi joacă un rol esenţial in viaţă, făcând

lumea să plutească, făcând ca viaţa să pară plină de splendoare şi de sens, uneori chiar un miracol.

     Iubirea are un impact pozitiv asupra tuturor nevoilor noastre, ea creând climatul de siguranţă în care putem să ne rezolvăm toate problemele. Psihologii au ajuns la concluzia că nevoia de afecţiune este o nevoie umană de bază. Putem să-i iubim pe ceilalţi, să avem grijă de ei, să-i sprijinim la nevoie, să râdem şi să plângem împreuna cu ei, însă toate aceste daruri de respect şi bucurie pe care le dăm celorlalţi le merităm şi noi.

Reamintindu-ne cât de importanţi, frumoşi, puternici, sensibili, plin de compasiune faţă de ceilalţi suntem, ajungem într-un punct în care iubirea faţă de noi apare în mod automat. Prin prisma iubirii faţă de noi înşine devenim mai generoşi, mai deschişi, mai iubitori faţă de ceilalţi. Există persoane pentru care iubirea de sine reprezintă o mare problemă emoţională şi lipsa ei poate lua forma unor tulburări fizice cum ar fi obezitatea, dependenţele, diverse boli care au la bază probleme emoţionale nerezolvate. Aceste persoane uită să iubească, acţionând în viaţa de zi cu zi cu ură, cu egoism, cu nemulţumire, cu dorinţă de răzbunare etc. În tot acest timp, iubirea fiind unealta cea mai la îndemână, cel mai uşor de utilizat, pentru că toţi o avem în noi şi toţi ne putem vindeca prin iubire, prin iubire pentru noi şipentru cei de lângă noi.

Am să vă spun o poveste la care vă invit să reflectaţi prin prisma iubirii necondiţionate, vindecătoare…

     A existat cândva un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse înpre cer. Atunci când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepartate veneau să guste din ele. Ramurile lui erau ca nişte braţe care întinse înspre cer aşteptau parcă să primească lumină. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul obişnuit cu acesta, a început să-l iubească. Pentru adevărata iubire, nimic nu este  mare sau mic, bătrân sau tânăr. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie. Aşadar, copacul îl iubea pe băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline, (egoul, niciodată). Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva (egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva). Băiatul crescând, uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Văzând cum băiatul purta cununa din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cântând în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericita atunci când altcineva se poate sprijini pe ea (egoul nu este fericit decât atunci când altcineva il reconfortează).. Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însa cu o nerăbdare din ce in ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sau: "Vino, vino. Te astept". Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită. Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins total în afacerile  lumeşti. "Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?" Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Asculta! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine". Băiatul i-a răspuns: "Ce poţi sa-mi oferi, ca sa trec să te vad? Eu îmi doresc bani". Uimit, copacul i-a răspuns băiatului: "Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am". Iubirea nu tine niciodată nimic pentru ea. Iubirea se dăruieşte necondiţionat. "Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani". Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani". Copacul s-a gândit mult, după care a spus: "Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani". Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multa vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor  şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă".Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fara minte". Copacul a insistat: "Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine". Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu dulcegăriile astea stupide! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?" Copacul a exclamat: "O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă". Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc libere, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. "Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor". Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când este ciuntită de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime. Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: "Vino, vino, dragul meu". Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: "Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp". Bătrânul i-a răspuns: "Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă". Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a-ţi îndeplini visul. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta". Omul a adus un fierăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată.

     Odată, m-am aşezat lângă un ciot. Acesta mi-a şoptit: "Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci el crede că nu mai am nimic să-i ofer, chiar dacă iubirea mea este necondiţionată şi nelimitată….

     Prima lecţie a iubirii constă în a nu solicita iubire, ci în a o dărui. De regulă, majoritatea oamenilor fac exact invers. Chiar şi atunci când dăruiesc, o fac numai cu speranţa că iubirea lor le va fi returnată. Ei nu dăruiesc de bunăvoie, ci doar condiţionat. Ei dăruiesc, dar privesc cu coada ochilor să vadă dacă primesc ceva înapoi.

     Pentru a înţelege iubirea, trebuie în primul rând să fim plini de iubire; numai atunci putem înţelege iubirea. Milioane de oameni suferă: ei doresc să fie iubiţi, însă nu ştiu cum să iubească. Iar iubirea nu poate exista ca un monolog; ea este un dialog, un dialog armonios. Nu ceea ce ni se oferă ne mulţumeşte; satisfacţia provine din ceea ce dăruim noi celorlalţi. În momentul în care înţelegem ce este iubirea, în clipa în care experimentăm iubirea, devenim iubirea insăşi. Atunci în noi nu mai există nici dorinţa de a fi iubiţi, nici dorinţa de a iubi; faptul de a iubi va deveni felul nostru firesc de a fi, la fel de natural ca şi respiraţia. Nu putem face nimic altceva; vom fi – pur si simplu – plini de iubire.

 

     Răsplata iubirii este iubirea însăşi, acesta este unul dintre misterele vindecării.

2019  Numai Terapie Vie      Telefon contact - 0740528383